Dosarul de la Securitate al lui Eugen Ionescu, care cuprinde aproape 200 de pagini de însemnări pe parcursul a treizeci de ani, relevă modul în care autoritățile comuniste au monitorizat constant dramaturgul. Regimul a încercat, în etape diferite, fie să utilizeze prestigiul internațional al scriitorului pentru a-și îmbunătăți imaginea în străinătate, fie să îi limiteze influența culturală. Monitorizarea a vizat atât activitatea sa literară, cât și relațiile sale personale, fiind o strategie de control asupra unei figuri de importanță globală.
În anii '60, Securitatea a pus la cale un plan de „influențare pozitivă” pentru a-l determina pe Eugen Ionescu să viziteze România. Operațiunea a implicat persoane precum Tudor Vianu și actorul Radu Beligan, care aveau rolul de a stabili contacte și de a-i descrie realitățile din țară. Autoritățile au încercat să folosească și relațiile de familie, vizând cumnatul său, Niky Burileanu, și soția dramaturgului, Rodica Ionescu, pentru a crea o presiune morală ce să faciliteze revenirea scriitorului.
Într-un moment cheie, în vara anului 1965, la Paris, Eugen Ionescu i-a explicat lui Radu Beligan motivele ezitării sale. Dramaturgul a descris un scenariu de neîncredere, temându-se că, după o vizită oficială, autoritățile ar putea să-l ignore complet, pretinzând că nu îl cunosc. Această temere reflecta realitatea unui regim care îl condamnase anterior în contumacie, prin sentința din 1946, pentru critici aduse instituțiilor statului, deși acea condamnare fusese anulată abia în 1963.
După ce Eugen Ionescu a început să manifeste solidaritate cu disidenții, precum Paul Goma, strategia Securității s-a schimbat radical. În 1977, instituția a încercat să îl izoleze de grupurile de opozanți, vizând chiar fiica sa, Marie-France Ionescu, pentru a o îndepărta de persoanele considerate ostile regimului. Planurile includeau discreditul oferit prin intermediul lectoratelor și chiar încercarea de a influența deciziile organizațiilor internaționale, precum PEN Clubul, pentru a retrage sprijinul acordat disidenților români.
În anii de deceniu următor, tonul documentelor a devenit mult mai dur, Securitatea etichetându-l pe Eugen Ionescu drept un scriitor de „extremă dreaptă anticomunistă”. Autoritățile au încercat să folosească rezolvarea unor cereri de pașapoarte pentru familii de emigranți ca instrument de negociere politică. Deși în ultimii ani ai vieții sale, în 1981, dramaturgul a manifestat în continuare interes pentru teatrul românesc, regimul a continuat să monitorizeze orice gest de apropiere, considerându-l o posibilitate de a neutraliza elementele recalcitrante din exil.
Eugen Ionescu a fost unul dintre cei mai influenți dramaturgi ai secolului XX, fiind autorul unor opere clasice precum „Cântăreața cheală”, „Scaunele” și „Rinocerii”. Deși a fost monitorizat obsesiv de structurile de aplicare a regimului comunist din România, acesta a ales să rămână în exil. Scenariul de supraveghere și control al intelectualilor a fost o caracteristică constantă a perioadei, vizând menținerea controlului asupra imaginii statului în exterior.