Deși par un obiect banal, chibriturile au fost inventate de doar 200 de ani, în anul 1826. Înainte de această perioadă, oamenii foloseau metode de aprindere a focului care existau încă din antichitate. Procesul de a obține jarul era unul dificil și consumator de timp, necesitând utilizarea unor instrumente precum cremenele, amnarul sau iasca. Aceste obiecte trebuiau să fie perfect uscate pentru a funcționa corect.
Prima schimbare majoră a avut loc în 1826, când farmacistul englez John Walker a descoperit, accidental, că un bețișor acoperit cu substanțe chimice se aprinde prin frecare pe o suprafață rugoasă. Walker a comercializat invenția sub numele de „lumini prin frecare”, dar a refuzat să solicite un brevet, dorind să fie o binefacere pentru public. Această decizie a permis chimistului Samuel Jones să lanseze chibriturile „Lucifers”, care au dominat rapid piața.
În ciuda progresului, primele modele erau nesigure și aveau tendința de a se aprinde singure. O soluție durabilă a venit de la János Irinyi, un student maghiar la chimie născut la Albiș, în județul Bihor. În 1836, la Politehnica din Viena, acesta a dezvoltat o compoziție chimică mai puțin explozivă pentru măciulia chibritului. Irinyi a înlocuit clorura de potasiu cu dioxid de plumb, vândând ulterior invenția producătorului Stefan Rómer.
Chiar și după îmbunătățiri, utilizarea fosforului alb în producție a reprezentat un pericol major, provocând boli grave lucrătorilor. Această substanță toxică a fost interzisă abia prin Convenția de la Berna din 1906. În 1844, chimistul suedez Gustaf Erik Pasch a găsit o alternativă sigură, înlocuind fosforul alb cu cel roșu și mutând substanța abrazivă pe cutie. Ulterior, după intervenția lui Rudolf Christian Böttger, frații Lundström au început producția de masă în 1855.
La începutul secolului al XX-lea, Carl Auer von Welsbach a adus o nouă evoluție prin descoperirea unui aliaj de ceriu și fier care se aprinde la contactul cu aerul. În 1903, acesta a solicitat brevete pentru acest material, iar producția a început la fabricile chimice Treibacher din Carintia. Acest principiu tehnologic stă la baza funcționării brichetei cu rotiță și piatră, un sistem care este utilizat și în prezent.
Evoluția tehnologiei de aprindere a focului a marcat trecerea de la ritualuri arhaice la produse de uz casnic accesibile. De la utilizarea pietrelor și a cremenelor, care impuneaau o rigoare extremă în manipulare, la chibriturile de siguranță și brichetele moderne, fiecare pas a fost susținut de progrese chimice și metalurgice. Astăzi, mecanismele de tip „metal Auer” rămân standardul pentru brichetele de tip clasic.