Gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii a înregistrat în anul 2026 cea mai mare întindere din ultimul deceniu. Această expansiune a fost cauzată de un vortex polar neobișuit de puternic, care a influențat procesul de distrugere a ozonului. Suprafața maximă a fost măsurată pe 18 septembrie, ajungând la 27,1 milioane de kilometri pătrați, conform datelor furnizate de cercetătorii de la NASA și NOAA.
Această extindere reprezintă a șaptea cea mai mare gaură de ozon înregistrată în cei 48 de ani de monitorizare. La punctul său maxim, dimensiunea a ajuns la aproximativ 90% din suprafața record observată pe 9 septembrie 2000. Pentru o comparație a magnitudinii, suprafața afectată de această gaură depășește de peste două ori teritoriul Statelor Unite. Paul Newman, coordonatorul echipei NASA, subliniază că dimensiunile actuale nu înseamnă că procesul de refacere s-a oprit.
Fenomenul este explicat de activitatea sistemelor meteorologice la scară planetară. Amy Butler, cercetătoare la laboratorul de științe chimice al NOAA, a menționat că sistemele care perturbă de obicei vortexul au fost deosebit de slabe în august și septembrie. Din acest motiv, vânturile puternice ale vortexului s-au menținut departe de Polul Sud, extinzând zona în care condițiile favorizează distrugerea ozonului. Paul Newman estimează că, fără restricționarea substanțelor chimice, gaura ar fi fost cu 3,5 milioane de kilometri pătrați mai mare.
Deși cifrele actuale sunt îngrijorătoare, experții recomandă prudența în interpretarea datelor. Chimistul atmosferic A. R. Ravishankara, de la Colorado State University, a explicat că pe drumul spre refacere sunt de așteptat atât ani mai buni, cât și ani mai slabi. Un singur an nu poate stabili o tendință clară pe termen lung. Variațiile anuale trebuie analizate separat de evoluția generală a stratului de ozon, care se află într-un proces lung de recuperare.
Protecția oferită de stratul de ozon este vitală, acesta fiind situat la altitudini de 11 până la 40 de kilometri. Moleculele de ozon protejează viața de pe Pământ împotriva radiațiilor ultraviolete periculoase. Distrugerea acestuia este cauzată de compuși conținând clor și brom, precum clorofluorocarburile (CFC), folosite în trecut în frigidere sau aparate de aer condiționat. Deși Protocolul de la Montreal din 1987 a dus la eliminarea treptată a acestor substanțe, impactul lor asupra atmosferei rămâne semnificativ.
Refacerea completă a stratului de ozon este un proces care va dura zeci de ani. Conform evaluărilor ONU, se estimează că nivelurile din 1980 vor fi recuperate până în 2040 în afara regiunilor polare și până în 2045 deasupra Arcticii. Totuși, deasupra Antarcticii, procesul este mult mai lent, fiind așteptată o revenire completă abia în anul 2066. Această întârziere apare deoarece substanțele chimice care distrug ozonul pot rămâne în atmosferă aproximativ un secol.