Monopsonul reprezintă o structură de piață în care un singur cumpărător sau un grup restrâns de angajatori controlează forța de muncă dintr-un anumit sector sau localitate. În acest scenariu, angajații, care funcționează ca ofertitori de muncă, se confruntă cu un raport de forțe dezechilibrat. Din cauza lipsei de alternative reale, companiile câștigă o putere de negociere semnificativă, ceea ce poate duce la menținerea salariilor la niveluri inferioare celor care s-ar impune într-o piață cu concurență activă.
Mecanismul de funcționare al monopsonului se manifestă prin limitarea opțiunilor de mobilitate ale lucrătorilor. Într-un oraș mic unde funcționează o singură fabrică majoră, un angajat care dorește o remunerație mai mare are, de fapt, puține soluții practice. Alternativa de a căuta un loc de muncă în altă zonă implică costuri suplimentare, precum naveta, mutarea familiei sau schimbarea totală a domeniului de activitate. Astfel, angajatorul nu mai este nevoit să concureze intens pentru atragerea personalului.
Există și variante intermediare, precum oligopsonul, care apare atunci când câțiva angajatori dominanți concentrează o mare parte din cererea de forță de muncă. Într-un oraș industrial cu trei sau patru mari fabrici, angajații au mai multe opțiuni, însă concurența poate rămâne insuficientă pentru a genera presiune asupra salariilor. Fenomenul este accentuat în zonele rurale sau în sectoarele cu calificări extrem de specifice, unde numărul de companii care utilizează acele competențe este foarte limitat.
În România, relevanța acestui fenomen este legată de disparitățile regionale și de mobilitatea inegală a forței de muncă. Diferențele de dezvoltare dintre regiuni pot crea zone în care angajații sunt dependenți de un singur angajator local. Un studiu semnat de Cristina Dima și Elena-Mădălina Gherghina, publicat în 2026 în Revista Română de Concurență, analizează piața prin intermediul indicelui Herfindahl-Hirschman (HHI) pentru a evalua gradul de concentrare a locurilor de muncă.
Puterea de negociere a angajaților poate fi susținută prin intervenția sindicatelor și prin aplicarea salariului minim. Negocierea colectivă permite angajaților să acționeze împreună pentru a obține condiții mai bune, în loc să negocieze individual cu un angajator dominant. De asemenea, Consiliul Concurenței poate interveni în cazurile de practici anticoncurențiale, cum ar fi acordurile de tip „no-poach”, prin care companii concurente convin să nu își recruteze reciproc personalul, limitând astfel creșterea veniturilor.
Analizele internaționale oferă date concrete despre impactul concentrării piețelor muncii asupra veniturilor. OCDE a observat, în comparația între Danemarca, Franța, Germania și Portugalia, că o creștere de 10% a concentrării față de nivelul mediu este asociată cu o scădere de aproximativ 0,2-0,3% a salariilor zilnice ale angajaților cu normă întreagă. Aceste date ilustrează modul în care piețele mai concentrate tind să fie asociate cu remunerații mai mici pentru lucrătorii din acele zone.