În cazul unei despărțiri, regimul patrimonial al soților determină modul în care activele și datoriile sunt distribuite. Codul civil reglementează clar diferența dintre bunurile proprii, care rămân în proprietatea exclusivă a unui partener, și bunurile comune, care intră în masa partajabilă. În absența unei convenții matrimoniale prin care soții să aleagă separarea de bunuri, se aplică automat regimul comunității legale, care guvernează gestionarea averii în timpul căsătoriei.
Conform articolului 340 din Codul civil, anumite categorii de bunuri nu intră niciodată în masa comună. Printre acestea se numără bunurile moștenite sau primite prin donație, precum un apartament sau un teren, dacă donatorul nu a stipulat altfel. De asemenea, sunt considerate proprii obiectele de uz personal, instrumentele necesare pentru exercitarea profesiei și drepturile de proprietate intelectuală. O regulă importantă este subrogația reală, prin care un bun cumpărat din banii unei moșteniri păstrează caracterul de proprietate exclusivă.
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, precum locuința familiei sau mașina achiziționată din salarii, sunt considerate comune în devălmășie. Articolul 339 precizează că orice activ dobândit în timpul comunității legale aparține ambelor persoane, indiferent dacă actele sunt întocmite pe numele unui singur soț. Această regulă include și economiile formate din venituri salariale sau pensii, deoarece dreptul de încasare devine scadent în timpul căsătoriei, transformând sumele în bunuri comune supuse partajului.
La partaj, cota de contribuție a fiecărui soț poate fi evaluată de instanță, deși se prezumă de obicei că este egală. Articolul 326 din Codul civil recunoaște munca depusă în gospodărie sau pentru creșterea copiilor ca o contribuție validă la cheltuielile căsătoriei. Astfel, un partener care nu a avut venituri salariale poate avea o cotă recunoscută în bunurile comune. Dacă se fac investiții din bani comuni într-o casă moștenită, imobilul rămâne propriu, dar apare un drept de creanță pentru sporul de valoare.
Datoriile sunt analizate în funcție de scopul pentru care au fost contractate, conform articolului 351 din Codul civil. Creditele luate împreună pentru locuința familiei sau cheltuielile obișnuite ale gospodăriei sunt considerate datorii comune. Totuși, un împrumut personal nu devine automat responsabilitate a ambelor persoane dacă nu a fost folosit pentru nevoile comune. În situațiile în care bunurile comune nu sunt suficiente pentru acoperirea datoriilor, soții pot răspunde solidar și cu bunurile proprii, conform articolului 352.
Procesul de împărțire a averii poate fi finalizat fie prin acordul voluntar la notar, fie prin partaj judiciar în instanță. Dacă foștii soți nu ajung la un consens, instanța poate decide atribuirea unui bun unui singur partener, cu obligația de a plăti o sultă către celălalt. În cazul în care bunurile sunt indivizibile, instanța poate dispune vânzarea acestora pentru a împărți prețul obținut conform cotelor stabilite de lege.