În centrul Turciei, fenomenul de formare a dolinelor uriașe, unele cu dimensiuni de zeci de metri la lățime și adâncime, pune în pericol terenurile agricole, drumurile și localitățile. Autoritatea națională pentru gestionarea dezastrelor și a situațiilor de urgență din Turcia, AFAD, a documentat recent 684 de astfel de formații geologice în provinciile Konya, Karaman și Aksaray. Aceste prăbușiri de teren apar pe fondul unei secete prelungite și al utilizării intensive a resurselor de apă subterană.
Fenomenul, cunoscut local sub numele de obruks, nu este unul nou în bazinul Konya, însă frecvența acestuia a crescut semnificativ în ultimele decenii. Conform unui studiu recent, se estimează că în fiecare an se formează aproximativ 20 de doline noi în această regiune. Cavitățile de sub sol sunt rezultatul unor procese geologice de mii de ani, însă instabilitatea lor actuală este cauzată de modificarea sistemului de ape subterane prin activitatea umană și de expunerea la secetă.
Gestionarea nesustenabilă a resurselor de apă reprezintă motorul principal al acestor prăbușiri bruște, care pot afecta terenuri cultivate de generații întregi. În regiunea agricolă centrală, cererea de apă pentru irigații a depășit capacitatea de refacere a acviferelor, care sunt formațiuni de roci poroase saturate cu apă. Un studiu regional a indicat o pierdere medie anuală a rezervelor de apă subterană echivalentă cu o coloată de apă de 3,4 centimetri, semn că sistemul este sub presiune constantă.
Pe lângă prăbușirile bruște, zona se confruntă cu procesul de tasare, prin care suprafața terenului coboară treptat pe măsură ce sedimentele se compactează. Măsurătorile efectuate prin satelit cu tehnologie radar au evidențiat o tasare extinsă a terenului în această regiune, cu valori de până la 90 de milimetri pe an. Acest fenomen poate cauza fisuri în sol și deteriorarea clădirilor sau a infrastructurii rutiere, fiind o problemă de natură diferită de prăbușirea unei doline.
În Konya, presiunea asupra rezervelor de apă este strâns legată de producția agricolă intensivă, fermierii utilizând irigațiile pentru a menține randamentele ridicate chiar și în anii secetoși. Deși tehnologiile de irigații mai eficiente ar putea ajuta, există riscul ca economia de apă să ducă la extinderea suprafețelor cultivate, menținând consumul total la niveluri nesustenabile. Soluțiile pe termen lung ar implica monitorizarea constantă a nivelului apei și impunerea unor limite obligatorii de extracție.
Problema gestionării resurselor naturale este una globală, nu doar specifică Turciei. O analiză la nivel mondial a estimat că peste 6,3 milioane de kilometri pătrați de teren suferă procesul de tasare cu mai mult de cinci milimetri pe an. Cercetătorii au identificat extragerea excesivă de apă subterană drept factorul principal care contribuie la această deformare a suprafeței planetei, afectând stabilitatea solului pe arii vaste.