O nouă cercetare științifică a schimbat perspectiva asupra capacităților nucleare ale Germaniei naziste, demonstrând că distanța până la obținerea unei reacții nucleare autosusținute era mult mai mare decât se estimase anterior. Analiza a fost realizată prin studierea materialelor rămase din programul nuclear german, oferind date concrete care contrazic anumite concluzii istorice. Cercetătorii au pus la punct aceste date prin examinarea directă a unor mostre originale de uraniu, oferind o imagine mult mai clară asupra realității tehnice de atunci.
Echipa de cercetători a analizat două cuburi originale de uraniu care au fost păstrate din cadrul experimentului B8, desfășurat la Haigerloch. Această investigație a permis compararea datelor fizice obținute cu documentele istorice care descriu instalația de la acea perioadă. Rezultatul studiului indică faptul că Germania nu dispunea nici de o cantitate suficientă de uraniu, nici de volumul necesar de apă grea pentru a susține un reactor funcțional. Această descoperire infirmă ideea că programul era aproape de finalizare.
Experimentul B8, care a avut loc în aprilie 1945 într-o locație subterană, utiliza 664 de cuburi de uraniu natural suspendate într-un rezervor cu apă grea. Fiecare cub avea o greutate de aproximativ 2,32 kilograme, ceea ce însemna un total de circa 1.540 de kilograme de uraniu utilizat în acea configurație. Totuși, noile calcule arată că pentru a menține o reacție nucleară în lanț, instalația ar fi avut nevoie de cel puțin 1.200 de cuburi, o cifră care depășește capacitatea de atunci.
Problema resurselor era extrem de critică, în special în ceea ce privește apa grea necesară procesului. Reactorul B8 conținea aproximativ 1.400 de litri, însă simulările actuale indică faptul că necesarul real se apropia de 3.000 de litri. Deoarece apa grea provenea dintr-o fabrică din Norvegia ocupată de Germania, deficitul era masiv. Cercetătorii subliniază că necesarul de apă grea pentru un reactor funcțional ar fi depășit întreaga producție disponibilă germanilor în timpul războiului.
Aceste rezultate contrazic direct afirmațiile făcute în 1947 de Werner Heisenberg, coordonatorul cercetărilor nucleare germane, care susținea că reactorul era aproape de funcționare. Patrick Park, doctorand la Universitatea Princeton și autor principal al cercetării, a explicat că estimarea lui Heisenberg a fost prea optimistă. Diferența dintre necesarul real și calculele istorice este de aproximativ două ori mai mare. Nici utilizarea grafitului nu ar fi ajutat, deoarece acesta conținea impurități de bor care absorb neutronii.
Istoria dezvoltării nucleare arată că această prăbușire tehnologică a lăsat Germania în urma marilor puteri. În comparație, Statele Unite au reușit să obțină prima reacție nucleară controlată și autosusținută încă din decembrie 1942, la Universitatea din Chicago. Această realizare americană a stabilit un ritm de dezvoltare tehnologică pe care programul german nu l-a putut egala din cauza limitărilor de resurse și a compoziției materialelor utilizate în experimentele de la Haigerloch.