Oamenii de știință au descoperit că Luna își reduce treptat dimensiunile pe măsură ce interiorul său se răcește, proces care a generat mii de fisuri la suprafață. Un studiu recent publicat în revista The Planetary Science Journal estimează că raza satelitului natural al Pământului s-a redus cu aproximativ 45 de metri în ultimele 400-800 de milioane de ani. Această transformare geologică este vizibilă prin numeroasele falii care au apărut pe suprafața selenară.
Analiza detaliată a imaginilor realizate de camera sondei Lunar Reconnaissance Orbiter (LROC) a permis identificarea a peste 10.000 de falii recente. Thomas Watters, coordonatorul studiului și cercetător emerit la Centrul pentru Studii Planetare și Terestre al Muzeului Național al Aerului și Spațiului Smithsonian, a declarat că numărul acestor fisuri este mult mai mare decât și-ar fi putut imagina. Aceste structuri includ forme lungi și curbate, rezultate din contractia scoarței care este împinsă în sus.
Procesul de formare a acestor crăpături este strâns legat de istoria termică a satelitului, care s-a format acum aproximativ 4,5 miliarde de ani după o coliziune între Pământ și protoplaneta Theia. Deși interiorul a rămas fierbinte inițial, temperatura a scăzut constant de-a lungul mileniilor. Pe măsură ce materialul interior se răcește, Luna se contractă, iar tensiunile produse de acest proces duc la apariția unor structuri geologice precum creste înguste în regiunile joase.
Activitatea tectonică de pe Lună prezintă diferențe majore față de cea de pe Pământ, având în vedere că satelitul are un înveliș exterior format dintr-o singură placă. Spre deosebire de planeta noastră, care posedă aproximativ 15 plăci tectonice majore, pe Lună fisurile nu apar la granițele dintre plăci. Acestea se formează în diverse regiuni ca urmare directă a tensiunilor cauzate de contractia scoarței, oferind indicii despre modul de răcire al corpului ceresc.
Studiul evidențiază și variații între regiunile lunare, unele zone având o scoarță mai groasă și fiind mai stabile. Cercetătorii susțin că multe dintre fisurile identificate s-au format în etape târzii ale evoluției, deoarece o scoarță mai groasă a acționat ca un strat izolator. Acest strat a încetinit pierderea căldurii din interior, amânând procesul de contracție și formarea fisurilor. Pe măsură ce răcirea continuă, se așteaptă ca faliile existente să se extindă.
Fenomenele geologice de pe Luna sunt rezultatul unei evoluții termice de miliarde de ani, de la coliziunea cu Theia până la stadiul actual de răcire lentă. Spre deosebire de activitatea tectonică de pe Pământ, care este dictată de mișcarea plăcilor, pe Luna procesul este unul de contracție globală. Această dinamică transformă constant suprafața satelitului, creând noi structuri pe măsură ce volumul său total scade constant.