Un cercetător stabilit în Finlanda, Pekka Rechardt, a propus o teorie controversată conform căreia conștiința ar putea continua să existe chiar și după ce creierul încetează să mai funcționeze. Această ipoteză se bazează pe analiza relatărilor oferite de persoanele care au supraviețuit unui stop cardiac și au descris experiențe de la pragul morții. Conform cercetătorului, aceste experiențe au avut loc în momente în care activitatea electrică a creierului era extrem de redusă sau chiar nedetectabilă.
Pekka Rechardt a reanalizat o lucrare din 2025 realizată de o echipă internațională de cercetători, care a examinat fenomenul experiențelor de la pragul morții. Autorii acelei analize, publicată în revista International Review of Psychiatry, au raportat că activitatea electrică din cortex poate dispărea în decurs de 10 până la 30 de secunde de la instalarea stopului cardiac. Rechardt interpretează aceste date drept dovezi că conștiința nu depinde în totalitate de activitatea cerebrală, deoarece experiențele persistă chiar și atunci când electroencefalograma indică o linie plată.
Analiza sa pune accent pe trei elemente fundamentale ale conștiinței care par să rămână intacte: sentimentul prezenței, senzațiile intense și capacitatea de a percepe evenimentele ca pe un tot unitar și coerent. Dacă aceste trăsături pot persista în absența activității cerebrale obișnuite, atunci distrugerea creierului nu ar trebui să implice neapărat și distrugerea minții. „Această perspectivă empirică susține ideea că viața după moarte ar putea fi o posibilitate credibilă”, a subliniat cercetătorul în cadrul studiului său.
Pentru a explica modul în care aceste experiențe sunt percepute ca un întreg, Rechardt propune existența unei dimensiuni spațiale suplimentare, dincolo de lungime, lățime și înălțime. El susține că această dimensiune permite informațiilor din diferite regiuni cerebrale să fie percepute simultan, similar cu modul în care o persoană vede un desen plat ca pe un întreg de deasupra paginii. Această abordare încearcă să răspundă la „problemele dificile” ale conștiinței, adică faptul că procesele fizice sunt însoțite de experiențe subiective.
Cercetătorul folosește o analogie pentru a descrie moartea, comparând-o cu distrugerea unui tablou, care nu duce la distrugerea persoanei care îl privește. În scenariul său, moartea ar putea pune capăt legăturii dintre creier și conștiință, fără a distruge cadrul în care are loc experiența. Astfel, conștiința ar putea continua să existe fără a mai primi informații prin intermediul simțurilor corporale, oferind o privire asupra a ceea ce așteaptă persoana în momentul în care funcțiile biologice încetează.
Studiile despre conștiință și funcția cerebrală sunt parte integrantă a neuroștiințelor, un domeniu care investighează modul în care structurile biologice generează procese mentale. În cadrul acestui cadru științific, cercetătorii utilizează instrumente precum electroencefalograma (EEG) pentru a monitoriza ritmurile cerebrale, precum cele alfa și beta, care sunt considerate esențiale pentru menținerea stării de conștiință.