Nicolae Titulescu este recunoscut ca fiind cel mai important diplomat pe care l-a oferit România, ocupând funcții de o importanță globală remarcabilă. El a deținut președinția Adunării generale a Ligii Națiunilor în perioadele 1930-1931 și 1931-1932, instituție care reprezenta echivalentul Organizației Națiunilor Unite în acea epocă. Deși numirea sa a fost susținută cu dificultate de puteri precum Franța, impactul său diplomatic a rămas unul considerabil în istoria politică a țării.
Dincolo de succesul profesional, Nicolae Titulescu a fost marcat de o serie de excentricități și comportamente neobișnuite în viața cotidiană. Acesta avea obiceiul de a închiria întregi etaje de hoteluri și de a amâna micul dejun până la ora 14.00, servindu-și masa direct în pat. Totodată, manifesta o obsesie pentru frig, purtând paltoane chiar și vara, și folosea întotdeauna o batistă pentru a evita contactul direct cu clanpele ușilor.
O parte semnificativă a vieții sale a fost dominată de o dependență severă de morfină și cocaină, vicii care i-au afectat sănătatea și autocontrolul. Constantin Argetoianu a menționat în amintirile sale că Titulescu devenea uneori incoerent din cauza abuzului de substanțe, utilizate inițial ca tratament. Un alt observator, Constantin Xeni, a subliniat că insomniile și durerile morale au accentuat această obișnuință fatală, ducând la administrarea de injecții masive de droguri.
În ciuda acestor probleme personale și a consumului de stupefiante, Nicolae Titulescu a demonstrat o capacitate analitică deosebită în domeniul politicii externe. Ucenicul lui Take Ionescu, acesta a fost apreciat pentru logica sa și pentru o oratorie descrisă ca fiind hipnotizantă. Analizele sale și predicțiile privind contextul internațional au fost considerate extrem de precise, reușind să vadă clar direcțiile politice ale epocii în care trăia.
Viața sa de nomad, marcată de colindarea hotelurilor și de achiziționarea unei vile luxoase la Cap d'Ail, lângă Monte Carlo, a reflectat un stil de viață haotic. Chiar și în zonele unde existau secțiuni speciale pentru reprimarea comerțului cu stupefiante, acesta reușea să procure cantități mari de substanțe. Această dualitate între geniul diplomatic și lupta cu dependențele rămâne un aspect central al profilului său istoric.
Istoria diplomației românești este marcată de figuri care au navigat între complexitatea relațiilor internaționale și provocările interne. Nicolae Titulescu a reprezentat o eră în care diplomația era un instrument de supraviețuire a statului, lăsând în urmă un model de analiză politică ce rămâne studiat. Evoluția rolului României în structurile internaționale de după perioada sa reflectă schimbările de paradigmă din geopolitica modernă.