În toamna anului 1948, România traversa o transformare politică accelerată, marcată de eliminarea partidelor istorice și reorganizarea instituțiilor statului după modelul regimurilor comuniste din Europa de Est. În acest climat de represiune, Biserica Română Unită cu Roma, cunoscută sub denumirea de Biserica Greco-Catolică, a devenit ținta unei operațiuni coordonate de desființare. În perioada de la sfârșitul lunii octombrie, ierarhia bisericii a fost arestată, pregătind terenul pentru suprimarea oficială a cultului prin decretul emis ulterior.
Operațiunea de arestare a fost stabilită administrativ în cadrul unei ședințe a Ministerului Afacerilor Interne, sub conducerea ministrului Teohari Georgescu, la data de 27 octombrie 1948. În zilele de 28 și 29 octombrie, autoritățile au ridicat din locurile unde se aflau cei șase episcopi în funcție: Valeriu Traian Frențiu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Iuliu Hossu, Ioan Suciu și Vasile Aftenie. Pe lângă liderii ierarhici, aproximativ 25 de membri importanți ai clerului, inclusiv preoți-profesori și canonici, au fost scoși din viața publică.
Printre cei arestați s-a numărat și Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla, o personalitate istorică ce participase la evenimentele de la Alba Iulia din 1918. Episcopii au fost supuși presiunilor constante pentru a renunța la legătura cu Roma și pentru a accepta trecerea la Ortodoxie. După arestări, aceștia au fost ținuți la Dragoslavele și la Mănăstirea Căldărușani, ajungând ulterior la penitenciarul din Sighet, unde au fost încarcerate numeroase figuri considerate periculoase pentru regimul de atunci.
Consecințele acestor acțiuni au fost extrem de dure pentru ierarhia biserică ce avea în medie 1.700 de preoți și 1,5 milioane de credincioși. Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu și Tit Liviu Chinezu au murit în penitenciarul de la Sighet, în timp ce Vasile Aftenie a decedat în urma detenției și a tratamentelor primite. Iuliu Hossu a supraviețuit sub supraveghere până în anul 1970, fiind numit cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea în 1969, un gest care a subliniat dimensiunea internațională a represiunii.
La 1 decembrie 1948, autoritățile au emis Decretul nr. 358, prin care existența oficială a Bisericii Greco-Catolice a fost suprimată, iar bunurile sale au fost preluate de stat. Regimul a prezentat acest proces drept o unificare religioasă, însă decizia a fost impusă prin forță, după ce conducerea fusese deja decapitată. Deși instituția a pierdut statutul juridic, credincioșii au continuat să practice religia în condiții de clandestinitate, desfășurând slujbe în secret pentru a menține tradiția.
Această perioadă de transformare radicală a statului român a inclus și alte măsuri de consolidare a puterii comuniste, precum naționalizarea economiei și eliminarea oricărei opoziții politice independente. Prin controlul strict asupra religiei, regimul a încercat să elimine instituțiile care nu puteau fi integrate în sistemul de control politic. Această politică de control asupra conștiinței și identității a marcat profund societatea românească pentru decenii întregi.